Capitolul I

Capitolul I-Începuturile

Martie 1797

Dayana PDV:


Însfărşit o să mă întîlnesc din nou cu verişoara mea. După lungi aşteptări, ne-am întors amândouă de la şcoală. Mi-a fost foarte dor de ea. Nu pot pricepe însă de ce ne-au trimis părinţii noştri la şcoli diferite.
Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate i-aş putea înţelege. Adică, nu ne poţi lăsa singure într-o încăpere fără ceva de făcut. Putem găsi o grămadă de lucuri de făcut, lucruri care pot include şi spartul sau redecorarea mobilei, ferestrelor sau cine ştie ce alte minunăţii....
Sunt întreruptă din scris de către o bătaie uşoară în uşă.
--Domnişoară, pot să intru?
--Desigur, intră!
Doica mea intră ca o furtună, îmbrăţişându-mă strâns. Sincer, şi mie mi-a fost foarte dor de ea, doar am stat departe de ea 2 ani.
--Haide să te ajut cu bagajele, doar trebuie să îţi vizitezi verişoara.
--Da, aproape am uitat. Îmi e aşa de dor de ea.
O să fie o revedere de proporţii, la cum o ştiu eu pe Mara, o să mi se întâmple ceva din prima clipă în care păşesc în casă.


Lucas PDV:


E oficial, urăsc modul de deplasare al fiinţelor umane. Aş fi ajuns de două ori mai repede dacă aş fi alergat. Dar atunci nu aş fi avut unde sau cu ce să îmi car bagajele. Cu toate astea, nu am oprit nici măcar odată, şi mor de foame, mai am puţin şi încep să mă usuc.
Acum două ore, o trăsură a trecut în viteză pe lângă noi. Totuşi, mai devreme am trecut pe lângă un conac foarte imunător. Chiar în apropierea porţilor, vizitiul a oprit pentru a modifica ceva la o roată. Atunci, am profitat de prilej pentru a cerceta împrejurimile. Am văzut la o fereastră de la un etaj superior o fată destul de drăguţă care părea aşa de fericită în timp ce îşi îmbrăţişa mama sau doica. Oricum, poate din cauza foamei sau din cauza fericirii ei exagerate, dar i-am putut simţi aroma de mentă până în drum şi care a început să mă înnebunească, încă de când am văzut-o pe purtătoarea acelei arome înţepătoare.
Deci cum am spus, au trecut două ore şi am ajuns la casa mea. Şi chiar e casa mea, în pofida tuturor celor care mă cunosc şi nu cred că eu chiar deţin o casă. Chiar dacă e construită în 1600, mie îmi place, doar am copilărit în ea. Imediat ce intru în casă aud o bătaie în uşă. Deschid politicos, pentru că nu ştii ce se poate întâmpla, poate că e un vecin şi eu sar la el să îl atac, nu am de unde ştii.
Deschid şi dau de o doamnă destul de tânără, cred, care arată destul de bine, deşii nu se încadrează în meniul meu.
--Bună, mă numesc Jennifer Black, suntem vecini, ştiu că o să îţi sune ciudat, dar un pictor angajat de soţul meu să le facă portretele ficei şi nepoatei mele, m-a întrebat dacă nu ştiu un băiat care să poată poza pentru tablou, el spune că tablou nu e întregit până nu apare şi un băiat.
--Nu mi se pare nimic ciudat, ar fi o onoare să vă ajut doamnă Black. Ah, era să uit, mă numesc Lucas McKinley.
Am urmat-o pe doamnă spre casa ei, care nu e chiar foarte departe, dar în ciuda aşteptărilor mele am dat peste un conac mai ceva ca cel pe care l-am văzut mai devreme, aproape că îl întrece pe al meu, aproaope.
Păşesc în casă, după ce am fost invitat desigur. Nu trece mult şi sunt izbit de o altă aromă înebunitoare şi anume mirosul de piersică. Ştiu că e o combinaţie ciudată, dar aceste două lucruri ,menta şi piersicile, au fost preferatele mele pe când eram om. Îmi ridic capul şi o zăresc, o fată destul de înaltă, cu un păr brunet cu aspect mătăsos, şi cu nişte ochi verzi ca nişte nestemate.
Ea nu a observat că o privesc, în timp ce eu încă o contemplez pe domnişoara care vorbeşte cu mama ei presupun, uşa de la intrare se deschide, aducând înăuntru o domnişoară blondă cu ochi de un albastru cenuşiu şi cu o aromă înţepătoare de mentă.


Mara PDV:


Însfârşit acasă! Nu mai puteam suporta pensionul sau şcoala aiai, oricum s-o numi, are reguli la fel de stricte şi la fel de enervante, chiar şi pentru o "domnişoară educată" cum spune profesoara mea de arte. Oriicum, tot ce contează acum e că sunt acasă, la mine în cameră, aşteptând-o pe verişoara mea. Din fericire, mama ne-a permis să dormim în aceeaşi cameră. Tocmai de acea, camera ema e puţin modificată, având un pat în plus, nu că nu aş avea loc. Adică, am o cameră enormă.
--Mara, coboară te rog!
--Imediat, mama!
Mă întreb ce se întâmplă. Şi cum de e mama acasă şi nu la o acţiune de caritate. Asta e ceva cu totul nou.
--Da, ce e?
--Vino, un pictor deosebit vrea să vă facă portretele ţie şi verişoarei tale. Va fi nemaipomenit.
--Da, sunt sigură!
Nu cred. Nu îmi poate face asta. Totuşi, când m-a văzut ea pe mine stând într-un loc mai mult de 10 minute. O să fie cel mai mare chin. Ia stai puţin, cine e băiatul din sufragerie? Poate o să reuşesc să stau, dacă va rămâne prin preajmă. Acum mai trebuie să ajungă Dayana.