Concurs

Hy, un nou concurs pe mythical books: http://mythicalbooks.blogspot.ro/2012/12/concurs-decembrie-seria-damnare-de.html

Concurs

Heya, am gasit un concurs, puteti afla mai multe aici: http://mythicalbooks.blogspot.ro/2012/11/concurs-noiembrie.html

Capitolul 2

II - Veşti



    Mariana POV:


     --Dar mamă! Nu vreau să ne mutăm.
     --Scumpo, ţi-am spus, avem nevoie de o schimbare. În plus, presimt că o să îţi placă acolo.
     --Ce să-mi placă la un orăşel uitat de lume?
     --Poate faptul că şi verioaşara ta locuieşte acolo. Intervine tata cu nasul încă în rubrica de sport a ziarului
     --Serios?
     --Am aerul că aş glumi?
     --Chiar trebuie să răspund la asta?
     --Nu ai nimic de împachetat?
     --Ştiam că uit ceva.
   Nu pot să cred că au uitat să menţioneze că şi Diana s-a mutat acolo. Părinţi uituci. O să fie o vară lungă. Nici nu vreau să ştiu câte o să se întâmple după ce ne întâlnim. Mă întreb cât de mult s-a schimbat Dia de la fetiţa cu rochiţe şi codiţe împletite.
   Adio, cameră dragă. Din păcate nu ne mai vedem. Toate camerele par atât de goale, parcă nu mai au nici un pic de personalitate. Să sperăm că cealaltă casă va fi la fel de încăpoătoare.

       Diana POV:


     --Trrr!Trrr!Trrrr!
     --Taci, s-a terminat şcoala. Trebuie să îţi scot bateriile mai târziu.
   Frumos, Diana ai început să vorbeşti cu obiectele. E clar, am nevoie de muult somn. Trebuie să recuperez toate dimineţile în care m-am trezit la ora 7. Şi acum, lăsând filozofia la o parte. Înapoi la somn...
     --Diana!!
   E o conspiraţei împotriva somnului!
     --Daaa!
     --Jos! Imediat!
     --Da, da, da.
   Mă ridic cu greu din pat, mergând cu viteza melcului turbat până în bucătărie.
     --Da, mamă, ce e?
     --Am o veste bună pentru tine.
     --Sper că a meritat o trezire atât de matinală.
     --Verişoara ta se mută aici.
     --CE?!!!!
     --Da, ai auzit bine, nu trebuie să ne surzeşti pe toţi. Intervine tata morocănos.
     --Oook. Şi când ajunge? Unde o să stea? Poate să doarmă aici? Bunica ştie că vine? Sunt sigură că nu. De ce nu mi-aţi spui mai devreme? Abia aştept să ajungă.
     --Iao mai încet, titirez adolescentin.
     --Ok, o iau încet.
     --Ajunge peste 2 ore. O să stea la capătul celălat al străzii. O să vedem. Ai dreptate, nu ştie. Vroiam să îţi facem o surpriză. Şi ştiu că nu mai poţi aştepta 2 ore aşa că dute şi cumpără tot ce e pe lista asta, aşa ca să mai treacă timpul.
    --Tu chiar ai înţeles tot ce a spus?
    --Da, dragule, acum ceva vreme şi eu făceam aşa. Nu e greu, odată ce ai trecut prin asta.
    --Înţeleeeg.
   Nu putea să scpae ocazia de a mă trimite la cumpărături, oricum, are dreptate, aşa o să mai treacă timpul. La cât de mare e lista îmi închipui.


           Lucas POV:


     --Spune-mi!
     --Nici nu mă gândesc.
     --Încă 10. Nu cred mai poţi suporta mult.
     --Ahh, nu ştii tu câte pot suporta eu. Chestie.
   Mamă! Ce bine ştie să lovească. Mai că-mi caut maxilarul pe jos. Se prea poate să nu fi trebuit să spun cu voce tare ultimul cuvânt. Dar asta e, nu m-am putut abţine. Proastă obişnuinţă. Totuşi, am afla ceva nou. Lemnul e foarte eficient dacă e tăiat în fâşii subţiri.
     --Dă-i drumul!
     --Ştii cât de mult am muncit pentru al prinde.
     --Nu-mi pasă, bestie, am spus să-i dai drumul.
     --Bine, deşi nu îmi vine să cred că fac una ca asta.
   Click! Lanţurile de la mâini şi picioare s-au deschis. Mă doare tot corpul. Dacă n-ar fi apărut tipul ăsta, aş fi fost nevoit să dezvălui totul. Nu cred că mai suportam mult.
     --Deci, ce vrei de la mine?
     --Cine spune că am nevoie de tine?
     --Nu vii la cel mai bun vânător de recompense doar pentru a avea un partener de discuţie. Aşa că, de ce ai nevoie de mine?
     --Am nevoie de tine.
     --Pentru...
   Frate ce greu scoţi informaţii de la tipul ăsta.
     --Trebuie să le răpeşti pe aceste 2 fete.
   Din buzunarul paltonului cad 2 fotografii. Două fotografii care au trezit cele mai nenorocite momente din viaţa mea. Nu credeam că sunt în viaţă. Adică nu ar trebui, le-am văzut murind în acel incendiu, şi o dată cu ele şi umanitatea mea.   Dar totuşi... poate... nu, nu se poate, eu însumi am pornit acel incendiu, fiind sigur că ele sunt înăuntru. Atunci rămâne o singură posibilitate. Linia familie lor a continuat, chiar dacă eu am omorât 2 dintre membrele acesteia, nu înseamnă că nu au mai avut verişoare sau veri.
   O să le găsesc foarte uşor. Singurul obstacol rămânând câştigarea încrederii. Care de asemenea se va rezolva foarte uşor.  

Concurs

Hello, hello, am gasit un concurs, il puteti gasi aici: http://shattering-words.blogspot.ro/2012/08/concurs-despartirea-de-aubrey-clark.html

Hmm...

Heya, am decis sa pun On Hold, la povestea asta, pana termin Another Kind Of War.

Capitolul I

Capitolul I-Începuturile

Martie 1797

Dayana PDV:


Însfărşit o să mă întîlnesc din nou cu verişoara mea. După lungi aşteptări, ne-am întors amândouă de la şcoală. Mi-a fost foarte dor de ea. Nu pot pricepe însă de ce ne-au trimis părinţii noştri la şcoli diferite.
Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate i-aş putea înţelege. Adică, nu ne poţi lăsa singure într-o încăpere fără ceva de făcut. Putem găsi o grămadă de lucuri de făcut, lucruri care pot include şi spartul sau redecorarea mobilei, ferestrelor sau cine ştie ce alte minunăţii....
Sunt întreruptă din scris de către o bătaie uşoară în uşă.
--Domnişoară, pot să intru?
--Desigur, intră!
Doica mea intră ca o furtună, îmbrăţişându-mă strâns. Sincer, şi mie mi-a fost foarte dor de ea, doar am stat departe de ea 2 ani.
--Haide să te ajut cu bagajele, doar trebuie să îţi vizitezi verişoara.
--Da, aproape am uitat. Îmi e aşa de dor de ea.
O să fie o revedere de proporţii, la cum o ştiu eu pe Mara, o să mi se întâmple ceva din prima clipă în care păşesc în casă.


Lucas PDV:


E oficial, urăsc modul de deplasare al fiinţelor umane. Aş fi ajuns de două ori mai repede dacă aş fi alergat. Dar atunci nu aş fi avut unde sau cu ce să îmi car bagajele. Cu toate astea, nu am oprit nici măcar odată, şi mor de foame, mai am puţin şi încep să mă usuc.
Acum două ore, o trăsură a trecut în viteză pe lângă noi. Totuşi, mai devreme am trecut pe lângă un conac foarte imunător. Chiar în apropierea porţilor, vizitiul a oprit pentru a modifica ceva la o roată. Atunci, am profitat de prilej pentru a cerceta împrejurimile. Am văzut la o fereastră de la un etaj superior o fată destul de drăguţă care părea aşa de fericită în timp ce îşi îmbrăţişa mama sau doica. Oricum, poate din cauza foamei sau din cauza fericirii ei exagerate, dar i-am putut simţi aroma de mentă până în drum şi care a început să mă înnebunească, încă de când am văzut-o pe purtătoarea acelei arome înţepătoare.
Deci cum am spus, au trecut două ore şi am ajuns la casa mea. Şi chiar e casa mea, în pofida tuturor celor care mă cunosc şi nu cred că eu chiar deţin o casă. Chiar dacă e construită în 1600, mie îmi place, doar am copilărit în ea. Imediat ce intru în casă aud o bătaie în uşă. Deschid politicos, pentru că nu ştii ce se poate întâmpla, poate că e un vecin şi eu sar la el să îl atac, nu am de unde ştii.
Deschid şi dau de o doamnă destul de tânără, cred, care arată destul de bine, deşii nu se încadrează în meniul meu.
--Bună, mă numesc Jennifer Black, suntem vecini, ştiu că o să îţi sune ciudat, dar un pictor angajat de soţul meu să le facă portretele ficei şi nepoatei mele, m-a întrebat dacă nu ştiu un băiat care să poată poza pentru tablou, el spune că tablou nu e întregit până nu apare şi un băiat.
--Nu mi se pare nimic ciudat, ar fi o onoare să vă ajut doamnă Black. Ah, era să uit, mă numesc Lucas McKinley.
Am urmat-o pe doamnă spre casa ei, care nu e chiar foarte departe, dar în ciuda aşteptărilor mele am dat peste un conac mai ceva ca cel pe care l-am văzut mai devreme, aproape că îl întrece pe al meu, aproaope.
Păşesc în casă, după ce am fost invitat desigur. Nu trece mult şi sunt izbit de o altă aromă înebunitoare şi anume mirosul de piersică. Ştiu că e o combinaţie ciudată, dar aceste două lucruri ,menta şi piersicile, au fost preferatele mele pe când eram om. Îmi ridic capul şi o zăresc, o fată destul de înaltă, cu un păr brunet cu aspect mătăsos, şi cu nişte ochi verzi ca nişte nestemate.
Ea nu a observat că o privesc, în timp ce eu încă o contemplez pe domnişoara care vorbeşte cu mama ei presupun, uşa de la intrare se deschide, aducând înăuntru o domnişoară blondă cu ochi de un albastru cenuşiu şi cu o aromă înţepătoare de mentă.


Mara PDV:


Însfârşit acasă! Nu mai puteam suporta pensionul sau şcoala aiai, oricum s-o numi, are reguli la fel de stricte şi la fel de enervante, chiar şi pentru o "domnişoară educată" cum spune profesoara mea de arte. Oriicum, tot ce contează acum e că sunt acasă, la mine în cameră, aşteptând-o pe verişoara mea. Din fericire, mama ne-a permis să dormim în aceeaşi cameră. Tocmai de acea, camera ema e puţin modificată, având un pat în plus, nu că nu aş avea loc. Adică, am o cameră enormă.
--Mara, coboară te rog!
--Imediat, mama!
Mă întreb ce se întâmplă. Şi cum de e mama acasă şi nu la o acţiune de caritate. Asta e ceva cu totul nou.
--Da, ce e?
--Vino, un pictor deosebit vrea să vă facă portretele ţie şi verişoarei tale. Va fi nemaipomenit.
--Da, sunt sigură!
Nu cred. Nu îmi poate face asta. Totuşi, când m-a văzut ea pe mine stând într-un loc mai mult de 10 minute. O să fie cel mai mare chin. Ia stai puţin, cine e băiatul din sufragerie? Poate o să reuşesc să stau, dacă va rămâne prin preajmă. Acum mai trebuie să ajungă Dayana.

Personaje

Dusmanul, feriti-va de privirile lui :D:> 



Diana, intotdeauna cu zambetul pe buze



Mariana, cea mai de treaba fata din imprejurimi

Lucas, nu te increde in zambetele tainice.